mi-e dor...

Mi-e dor sa scriu...sa debitez aici aiurea orice "tembelomanie" imi trece prin cap. Ciudat e ...ca oricat de tembele si imature ar fi fost gandurile mele, eram mai "citita" cand scriam, decat acum cand nu insir niciun gand pe hartia virtuala. De fapt e doar o constantare stupida de-a mea...It's is better to exist online, then off... Ceva de genu. Nu bloghez e echivalent cu "nu exist" pentru putinii cititori pe care-i aveam...si it's only fair that way!
Da...ce pot sa spun...in perioadele cand ma analizez (un fel de cura pentru mine pentru ca o practic cateva ore bune pe zi, at least) e frumos sa debitez aiurea pe orice subiect imi trece prin cap, fara sa port greutatea responsabilitatii estetice sau tematice a celor scrise. In zilele cand ma analizeze profund, cand ma simt efectiv pierduta...parca nu mai am chef nici sa scriu...Nu-mi pot explica de ce...Scrisul (mai ales cel spontan, neprogramat, ne-ispirat) ar trebui sa fie terapie...sa ma ajute sa ma re-descopar, sau macar sa identific sursa unor probleme. Poate ca pur si simplu nu mai am chef sa impart cu lumea (mai ales cea necunoscuta) trairile prea intime din viata mea sau poate pur si simplu mi-e frica de ce as descoperi despre mine dintr-un monolog din asta interminabil online. Stiu ca atunci cand citesc aici posturi mai vechi personale, despre mine....ma ingrozesc. Ma ingrozesc si de "halul" in care au fost scrise (nu ca asta ar fi mai breaz) si de halul in care am putut sa ma expun asa..for the whole world to see... Am primit si cateva commenturi nasoale la cateva dintre aceste posturi, dar la "halul" in care m-am dezvelit in unele ma mir ca nu au fost cu miile. When you make yourself out to be a sitting target, you have to expect that not all will hit and miss. Oricum, cine a scris urat despre mine si de ce am scris eu pe aici... ma cunostea din afara celor scrise de mine aici...nu ma cunostea bine...dar nu e ca si cum ar avea motive sa ma cunoasca bine. Nici eu nu ma mai stiu! Citesc, cu lacomie si teama in acelasi timp, Jurnalul Oanei Pellea -ce om delicios!!! Cu lacomie pentru ca ma bucur sa vad si pe altcineva aplicand metoda..."ganduri haotice facute public"...strategie foooooarte nepotrivita pentru lumea in care traim, dar pe care ea o aplica muuult mai gratios decat mine. Cu teama pentru ca mi-e frica ca se va termina, poate fara o concluzie clara...dar oricum pentru ca e singura carte descoperita in ultimul pe care o pun des jos tocmai pentru ca nu pot s-o las jos. Inconstienta de propria ei frumusete ca persoana, modesta pana in maduva oaselor, un specimen rar de om aceasta Oana... ce ciudat ca astfel de haruri sunt cele care imbogatesc doar oamenii fooarte talentati. Restul isi compenseaza lipsa de talent cu aroganta, egoul exacerbat si o masca fantastica a indiferentei si "increderii in sine". Adevarul e ca toti suntem secheliti. Increderea de sine e doar o masca, un pretext, o inventie occidentala moderna, pe care putini o aplica din suflet cu sinceritate...restul o aplica din grandomanie si frica de a fi descoperiti pentru ceea ce sunt de fapt....oameni obisnuiti...ca noi toti.
Candva acest blog se dorea un jurnal... Daca ar fi sa-l consider inca asa ceva, in ultimele 6 luni, e clar ca nu am facut NIMIC. Si totusi, tin sa ma contrazic. Chiar si atunci cand esti pierdut, (cand criza financiara, care erai convinsa ca nu are cum sa te atinga spiritual...a facut tocmai asta), chiar si atunci cand stai zilnic ore intregi in pat fara a fi neaparat bolnav psihic, ci doar pentru ca te simti mult prea batran pentru varsta pe care o ai si pentru ca uneori confruntarile psihice necesita o tinerete pe care nu mai vrei s-o irosesti...|Pfaaa chiar si atunci cand bati campii cu gratie...tot faci ceva. Iti regasesti curajul! Rutina ucide curajul din noi, multumirea cu ce ai il amorteste, increderea in sine il zapaceste. Si oamenii, multi, actioneaza dupa acestea 3 principii. Aplicate corect sau gresit, efectul asupra curajului este acelasi. Moare. Cu principiul nr. 3 nu m-am impacat niciodata foarte bine, cu nr. 1 am cochetat iar pe nr. 2 aveam impresia ca il stapaneam la perfectie candva...probabil in momentul cand am reusit sa-mi alienez si multi prietenii carora le dadeam sfaturi din"intelepciunea mea de 26-27 de ani". Daca ma intrebi acu (as I'm pushing 30) n-as avea niciun sfat de dat. Am ajuns la concluzia ca viata pentru mine a fost un sir de coincidente fericite...pentru care am si muncit uneori...si atat. Dar atunci cand coincidentele incep sa devina efecte ale actiunilor tale, ale anilor care trec, ale vietii de necontrolat, fericirea probabil ca va consta in acceptarea, nu neaparat in intelegerea lor si in modul de a invata sa traiesti in umbra lor, nu in ciuda lor. Tot ceea ce ne marcheaza existenta, toate tragediile, micile sau marile drame cotidiene, nu sunt de fapt obstacole pe care trebuie sa le depasim, ci experiente cu care trebuie sa traim, momente care trebuie asimilate in esenta noastra. Si totul va depinde de felul in care "ne schimba". Ne face mai buni (ce inseamna "mai bun"?), mai intelegatori, mai calzi sau mai reci, nepasatori, ironici... Ma incapatanez sa cred in prima varianta. Ma incapatanez sa trec totul prin suflet si sa nu las lucrurile sa treaca pe langa mine fara sa ma afecteze in vreun fel. Gresesc ...poate....si doare... SIGUR, dar asta sunt eu, si EU este un lucru pe care trebuie sa-l asimiliez si accept pentru a merge mai departe.