extimitate

Pentru mine intimitatea e un cuvant sacru. Eu rectionez cel mai bine in relatia person 2 person. Deja 3 is a crowd. Si cand se aduna mai mult de 2 oameni in camera, se complica itele si neuronii mei frustrati imi soptesc "Atentie: public!" moment in care albina-cea-cu-frica-de-vorbit-in-public simte nevoia sa se retraga din incapere sau macar in coltul tacerii. Eu relationez cel mai bine 1on1 si mi-e greu sa cred ca exista si oameni care reusesc sa impresioneze mase intregi de populatie prin maiestria cuvantului lor, prin postura sau farmec personal. Mi-e greu sa cred...dar totusi acesti oameni exista. Uneori mi-ar placea sa fiu cantareata sau pictorita sa nu trebuiasca sa vorbesc..sa apelez la un altfel de talent pentru a impresiona...dar mi-am ales o meseria a cuvintelor...cuvinte mai mult scrise ce-i drept..dar care trebuie si rostite din cand in cand...si aici intervine buba. Somewhere between gandit, scris si rostit I lost my fucking courage. Prefer sa iau fiecare om de pe planeta separat, sa-i scriu o scrisoare sau sa-l implic intr-o conversatie pe mess decat sa-i adun pe toti intr-o sala si sa le expun punctul meu de vedere. In ultimul timp am renuntat si la 1on1 si merg mai mult pe 1 to 1 who seems willing to listen.
Oameni buni...intr-o lume in care multi vorbesc fara sa spuna nimic, intr-o lume in care continutul e desoeri complexat de ambalaj ...ce se intampla si cu cei care mai au cate ceva de spus, din cand in gand, dar n-au tupeu? Trebuie sa-mi dezvolt un tip de extimitate care sa ma scoata si pe mine in lume. Poate am si eu ceva de spus...ce fac?...imi angajez frima de PR ca sa ma fac auzita? Atata timp mi-am dori sa fiu lasata in pace pentru ca nu stiu destule despre lume incat sa o pot invata ceva. Acum...culmea...am inceput sa cred ca lumea chiar nu stie mai nimic despre mine...Si e pacat...sincer...e pacat!

In oras

La tara...toamna se numara bobocii
In oras...toamna se numara porumbeii

Ieri...dupa...amiaza...picura incet...
Porumbeii se zgribulisera iarasi sub streasina cladirii din fata biorului meu. Mai intai cei doi pe care-i stiu demult. Cei doi care se curata reciproc si gasesc un pretext sa se giugiuleasca la fiecare pala mai rece de vant. Apoi am mai observat unul...in apropierea lor, dar totusi izolat, cu cioculetul cufundat in gulerul de puf si pene...usor jumulit, usor deranjat de intimitatea celor doi.
Cand m-am uitat iar pe geam...am mai observat unul...Acum erau patru. Durdulii, sifonati dar in acelsi timp resemnati...Nu stiu de ce...dar imi ofereau o imagine reconfortanta...Imi place sa-i privesc cum infrunta cu "stoicism" porumbesc "briza" rece de toamna si picaturile marunte de ploaie...Ii regasesc zilnic acolo...Fie ca e doar unu...sau cei doi...fie ca sunt toti cei patru. Uneori imi imaginez ca ma aflu in Venetia, intr-una din acele case elegante si somptuoase si ii privesc de peste un mic canal. Arhitectura casei de vis-a-vis imi aminteste mult de una a unei vile venetiene. Poate proaspat intorsi din Piata San Marco, unde turistii i-au "tratat" cu tot felul de delicatese europene, porumbeii vor acum sa se odihneasca intr-un loc ferit de agitatia orasului...intr-un loc unde sa poata fi priviti de ochi discreti care cauta inspiratia. Poate au calatorit mai departe, poate au incercat sa imite pescarusii in zborul lor iscoditor si au incercat sa invete tehnica lor de scufundare sau planare. Daca au facut asta...probabil ca au esuat lamantabil...Dar nu eu nu-i vad pe porumbei facand asta...Pentru mine ei sunt printre cele mai docile animale. Ei inteleg exact unde le e locul si il accepta senin. Sunt calmi si rabdatori si traiesc frumos chiar daca nu primesc ajutor. Nu-l asteapta...Ei traiesc oricum...
E frumos sa privesti porumbeii toamna...Toamna asta am invatat sa nu ma mai opun vremii. Pana cum ma inchideam in mine pe toata perioada rece a anului...amorteam...hiberanam cu ochii deschisi...mergand inca la servici si functionand normal...Doar ca nu simteam...Nu vroiam sa simt nimic...pentru ca mi s-ar fi facut foarte foarte frig...si pe dinafara si pe dinauntru. Peisaje dezolante...copaci umiliti, dezbracati de mandria frunzelor, case mai intunecate si posomorate ca de obicei, blocuri mai rigide si mai gri...
Toamna asta a fost frumoasa ...si pe dinauntru si pe dinafara...Am invatat de la porumbei sa accept anotimpurile si lucrurile pe care nu pot sau nu am cum sa le schimb...Fie ca sunt in Venetia, intr-o vila veche a unei familii nobile privind pe o fereastra cu draperii de matase fina cu ciucuri uriasi aurii ...fie ca sunt la bioru intr-o vila veche de pe o strada ascunsa in centrul Bucurestiului in care momentan e cald, comod si bine iar pe fereastra patrunde o lumina difuza care ma inspira sa scriu...
Al treilea proumbel, cu penajul mai viu colorat, tocmai a aterizat pe streasina de vis-a-vis...