for designer kids

iata cateva idei frumoase pe care le-as alege chiar daca numai pentru design si culori. Tapetul de colorat in mod sigur e o idee buna pentru o camera de copil si celealte lucruri din imagini il vor tine ocupat sau distrat si in restul casei ;)

almost like a real person

Uneori gasesc uimitoare puterea reclamelor...de a trasa trenduri, de a scoate oameni de sub anonimat, de a schimba obiceiuri ...Sa-l luam de pilda pe acest ilustru John Rives care populeaza unul din spoturile Tv Orange din aceeasi serie cu cei doi alpinisti romani care au fost primii pe nush ce 'plisc' de munte. Meritul celor 2 alpinisti nu-mi scapa deloc din vedere...desi nu simt ca am contribuit cu ceva la realizarea lor...din pacate meritul acestui menestrel american al undelor virtuale ma depaseste...desi simt ca, din pacate, contribui zilnic la succesul si realizarile lui.
Prin faptul ca sunt si eu, alaturi de mai toata generatia mea, foarte activa pe Internet, am blog si chiar incerc din cand in cand sa fiu creativa in el, cred ca pot intelege usor generatia 2.o si meritele ei, mai ales in ceea ce priveste ajutorul pe care mi-l furnizeaza zilnic la serviciu (care-mi ocupa mai mult de jumatate din zi si unde e imposibil sa traiesc mereu senzatii noi, aventuri sau experiente inedite). De aici si pana la extensia care o presupune "job-ul" lui John Rives e o cale luuunga rau, zic eu. Manata de curiozitate sa vad ce anume presupune "slujba" unui poet 2.o...ma bag in seama cu un interviu de pe IQads. Vreau si eu sa vad daca omul asta e intr-adevar celebru si mi-a scapat mie numele lui sau devenit celebru datorita acestei reclame care l-a ridicat, l-a enuntat si l-a facut exemplu de urmat datorita initivei lui.
Ma bag si pe blogul omului sa vad cu ce se mananca aceasta poezie la puterea a 2-a. Constat ca omu blogheaza...innedit, nu zic, cam orishce experienta prin care a trecut el...incercand sa transmita aceleasi idei ca orice blogger, dar pe cai noi, mai degraba senzorial si empatic decat numai propriu-zis prin cuvinte. Dragut..ok..I'll admit...Calatoreste, aduna experiente, informatii dar ca se ce...sa le posteze pe blog!!! De ce ar trebui eu sa admir un om care isi traieste toata viata pe calculator? De ce imi multumeste el mie...pentru ce este el?
Frateeee where and what is this world coming to? Cat virtual, cata tehnologie, cati aditivi si stimulanti artificiali trebe sa ne bagam in vene ca sa simtim ca traim? Eu nu inteleg! Romania era despre autenticitate, despre ciotul in care se impiedica intreg aliotmanul, despre munti frumosi si darji si ape fermecate de izvor, despre oameni simpli cu unele din cele mai savuroase si minutios pastrate etnografii si vieti rurale. Oamenii iubesc, interactioneaza, au intimitati cu alti oameni care-i fac sa se simta speciali, fac descoperiri pe care le tin secrete pentru ca asa se simt mai destepti, au comori pe care la tin ascunse pentru ca TU sa te simti unic si deosebit atunci cand ti le dezvaluie. Daca toate aceste detalii, simtaminte si senzatii le putem trai direct de pe laptop...ce nevoie mai avem sa ne ridicam de pe scaun? Sunt sigura ca se poate proiecta un scaun cu un lighean sub cur care sa ne stranga kk si pisu astfel incat sa nici nu mai trebuiasca sa mergem la toaleta.
Deci revin...de ce trebuie eu sa iau exemplul acestui om? De ce trebuie sa ma simt ciudatc ca nu stiu cine e? Suntem o tara democrata...stiu..deci probabil ca nu trebuie...am de ales...dar sunt convinsa ca deja cateva sute de tineri de la noi il considera pe Johnica cool si bextial si doresc si ei sa ajunga intr-o reclama facand ce face el. Chiar asta e tot ce putem sai invatam pe astia mai mici? Daca da, atunci permiteti-mi sa pledez pentru manualele de istorie si literatura de pe vremea comunistilor propagandistice si pline de extract de spirit patriotic si de bullshit. Am invatat de pe ele si am iesit si sa ma joc afara cu copii...
Cea mai mare dorinta a mea ar fi sa pot sa-mi trimit si eu copilul la tara la bunici 3 luni pe an (cum mergeam eu) si sa-l vad ca se joaca cu puii de gaina si bobocii de rata, nu cum ii impusca pe Internet sau la Playstation in cel mai tare joc video cu cea mai beton grafica!
Inchei cu cest citat din interviul dumnealui...despre "focul de tabara:
"Vreau sa pot sa impartasesc lucruri cu oameni acum. E ca un nou tip de foc de tabara. Daca inainte ne adunam in jurul unui foc de tabara sau in jurul unui pian, acum ne adunam la petreceri in jurul unui laptop, pentru ca la petreceri, cel putin in America, e intotdeauna cineva care scoate un laptop pentru ca vrea sa-ti arate neaparat ceva pe YouTube. Si vreau sa pot face asta oriunde."

Si daca cu asta nu am zis tot...chiar nu mai am ce sa zic!!!

cand cuvintele isi pierd valorea

Mi-e greu sa-mi gasesc cuvintele pentru ceea ce urmeaza sa scriu...
Un film, un inceput...poate...o continuare...in niciun caz un lucru despre care nu se va mai vorbi- Nunta muta!
Mi-e greu sa-mi adun cuvintele sa vorbesc despre acest film, pentru ca stiu ca in esenta, vorbind de el, vorbesc mai ales de Malaele ...Ieri, dupa premiera, mi s-a spus ca doar aparitia sa in foaier m-a facut sa rosesc. Mi-am dorit de mii de ori sa-i vorbesc doar pentru a-i spune cate lucruri frumoase a facut pentru mine fara sa stie, pentru a-l asigura ca umorul lui functioneaza universal in lumea mea. Am ras cand aveam 7 ani in scenetele de Revelion in care aparea, am ras la 16 ani cand isi permitea deja sa fie mai haios sau simpatic, am ras la 20 cand am inceput sa percep si notele sale fine de ironie care-i condimenteaza discursul, intre 20 si 25 de ani, am ras aproape de scena oricarei piese de teatru in care a jucat , m-am lasat iar absorbita de lectura cand a scris Malaele despre Horatiu ... vizionez cu boxele date tare pana orice filmulet cu el gasit pe youtube. Ieri seara insa am ras deja ca o admiratoare cu experienta: tinandu-ma cu mana de burta, insa stiind ca la la Horatiu rasul are intotdeauna un pret. In momentul culminant al filmului...am plans.

Deseori oamenii mari isi asuma riscuri in viata prin care imaginea lor poate avea de suferit. Horatiu Malaele nu ar putea face, dupa parerea mea, ceva care sa atace in mod negativ imaginea lui din mintea mea...dar am constatat dezamagita, candva, mai demult ca nu toti gandim la fel ;). Insa mi-e greu sa imi imaginez un om care sa poata sa desfinteze total acest film. Dupa cum si-a dorit si regizorul, in acest film se gaseste ceva pentru oricine. De la bogati la saraci, de la frumosi la prosti, toti il vom aprecia pentru ceva sau rezona cu o secventa din el.


Cand ma gandeam ca nu mai e nimic de spus despre acest mare om, iata-l cum isi intinde in fata noastra o paleta mult mai larga de culori, decat am fi banuit vreodata. Din culorile de baza, prin combinatii clasice sau mai putin convetionale, naste unele ingenioase sau bizare, dar niciodata lipsite de seva, consistenta sau contrast. La masa acestei nunti, Malaele a reusit sa adune cei mai de seama meseni ai teatrului si filmului romanesc. Nume pe care multi alti regizori de film contemporani le-au uitat demult sau le-au plasat intr-o cutie cu eticheta Too Old School, alaturi de noi talente ...(da combinatia poate functiona si in afara telenovelelor)! O poveste bine ascultata (fiind bazata pe un fapt real) si bine povestita mai departe. Domnul regizor ne marturiseste de altfel ca: "Este o poveste petrecuta de-adevaratelea. Probabil nu numai in Moldova. Insa actiunea filmului meu nu se petrece in acel sat, ci se petrece intr-un sat abstract al unei lumi comuniste. [...] Eu n-am tinut cont de particularitati locale. Ba din contra. Este un sat ciudat, un reprezentant al tuturor satelor. [...] m-a interesat mai mult demonstratia, m-a interesat mai mult povestea. M-au interesat mai mult consecintele acestei povesti. M-a interesat mai mult fabula. M-a interesat mai mult morala".
In afara de poveste in sine, interesant este si modul de a povesti al acestui regizor. Precum un mascarici, jongland cu diferite tehnici - partituri actoricesti de piesa de teatru, gaguri de film mut, secunde imortalizate in fotografii alb-negru, suprapuneri de planuri, unghiuri inedite...reuseste sa faca cel mai important lucru..sa emotioneze...
Fiind in premiera (ruleaza de abia de vineri in Bucuresti) nu am sa ma apuc sa povestesc nimic concret despre film. As vrea sa-l vedeti cu mintea atat de limpede pe cat am avut-o eu aseara cand m-am asezat sfioasa printre atatia actori ai teatrului traditional romanesc pentru care port un respect enorm (nu avem invitatie cu loc si ma topeam de rusine la gandul ca ar putea sa ma ridice oricand de pe scaun un Victor Rebengiuc, o Tamara Buciuceanu sau Luminita Gheorghiu, revendicandu-si locul). Am simtit seara aceea ca un tribut adus lor, veteranilor sau sperantei artistilor din Romania precum si un tribut adus celor care ne-au asigurat realitatea aceasta relativ democratica de care ne bucuram sau chiar abuzam acum. Multi nu stiu cati oameni mari sustin podeaua in care ne infigem tocurile stiletto cu atata vanitate...Oameni asemnea lui Malaele carora nu le-a fost frica sa riste...poate chiar oameni care s-au sacrificat fara sa stie...doar pentru a fi lasati sa fie.
In film...exista cateva momente usor cosmetizate ala Hollywood asa...dar exista si cateva momente antologice...Cand socrul mare tranteste cu pumnul in masa si zibara "Nunta , baiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii", in racnetul lui pare sa rasune tristetea si frustrarea unui popor intreg de oameni asupriti sau bulversati, care totusi refuza sa se dea batuti ...

Luminile in sala premierei au stat stinse pana cand ultimul credit s-a rostogolit de pe panza, astfel Malaele asumandu-si rolul sau in cadrul unei echipe de care a vrut ca toata lumea sa ia cunostinta.
Un artist atat de complet si un om cu atata bun simt, intelegere si respect pentru viata, oameni si precum si tot ce mai are de invatat de la ei...o alta contradictie de termeni...dar cred ca cel mai graitor pentru felul sau de a fi este acest raspuns la o intrebare dintr-un interviu din Ziua.

Cum se manifesta orgoliul modestiei dumneavoastra?
Se manifesta in sensul in care sunt si par modest. Am citit undeva o replica mai buna decat asta - ca trebuie sa ai orgoliul modestiei. Spunea un nume unui nenume: Nu esti atat de mare, incat sa fii modest.

Cu asta mi se pare ca am spus totul
Si iar am ramas fara cuvinte...

"adina, fitz-ar pisicile !"

Nu mai e nevoie de comentarii...Cine are pisica va intelege :D

o coasta din rai unsa cu miere

Ma gandeam (citindu-mi cu placere, ca proasta, arhiva) ca "gandva" acest blog tinea si locul unui jurnal (jurnal mai de calatorie asa)...Si ca , desi am mai facut multe calatorii, n-am prea mai scris despre ele. Insa...nu e timpul pierdut! Acu ca dadu frigu' peste noi...ce poate fi mai frumos decat sa te incalzesti cu povesti din ....Santorini (angelica locatie a saptamanii mele de miere).
Asadar sa ne asternem...

Cicladele au bagat frica in mine
Am zburat..noaptea...pe ploaie...deasupra unor limbi de pamant luminate artificial. Nu stiu de ce dar imaginea aceea atat de palpabila a insulelor grecesti m-a inspaimantat. As fi preferat sa-mi fie tot hubloul acoperit de covorul alb al norilor. Realitatea unui infint apos si a catorva corpuri de pamant aruncate pe ici colo, m-a zdruncinat si m-a facut sa-mi fie realmente frica sa zbor cu avionul...pentru prima ora in viata mea.

Mai mult de 50 de trepte Dar am ajuns cu bine...in aeroport. Am gasit un sofer de microbuz care s-a oferit sa ne duca pana la hotel...dar omu n-a putut sa-si duca treaba pana la capat si nici noi nu stiam... Sa ma explic...de la un anumit punct incolo, in Oia, orasul din Santorini unde am locuit o saptamana nu mai exista sosele, ci doar scari...de-a lungul si de-a latul, de-a susul si de-a josul stancii pe care acest oras este plasat. Deci soferul n-a putut sa ne duca decat pana la inceputul treptelor...de acolo, ca sa ajungem la hotel, ne-a preluat altcineva. Era vreo 11 noaptea si am simtit ca am patruns intr-un labirint. Omu cu bagajele noastre o luase mult inainte si de abia apucam sa tinem pasul. Multe din trepte erau abrupte si nu era foarte multa lumina prin preajma. Cand in sfarsit am ajuns, am tras aer in piept si am indraznit sa ma uit in jur! Era atat de liniste; doar ici colo, palcurile de lumini dezvaluiau case amortite, desfasurate pe verticala, cu mici camarute sapate direct in stanca. Mi-am dat seama ca practic urma sa locuim intr-o pestera...frumos varuita in alb si in nuanta aceea de albastru patrunzator (cam de Voronet asa). In dormitor aveam sapata o firida unde era loc pentru haine, apoi alta cavitate pentru baie si "livingul" unde statea o masuta, o canapea (tot albastra) si o mica kitchineta. Intr-un cuvant...era perfect!!!

Cazati in pestera (being batman is fun!)
A doua zi ...m-am trezit dis de dimineata chitita sa vad orasul la lumina zilei...si mi-am dat seama ca asa as vrea sa arate raiul...cu conditia sa fiu inger si sa stiu sa zbor (scarile alea pot sa devina extenuante de la o varsta incolo ). Un oras suspendat, incremenit in stanca, vopsit anual sa arate nou-nout, desi fiecare pietricica din el dateaza probabil dintr-o alta era geologica. Ceea ce se desfasura in fata mea era putin spus...spectaculos: o mare linistita, de un albastru al carei profunzime n-as fi putut sa mi-o imaginez vreodata si toata aceasta puzderie de casute presarata peste tot, de la culme pana la portul stancos plin de taverne pescaresti. De fapt hotel era un nume generic dat casutelor de aceeasi culoare adunate mai strans una langa alta.

O insula cu temperament vulcanic
Prima zi a fost una de plimbari pe scari, mai sus si mai jos, prin magazinele cochete si foarte ingenioase. Mi-am clatit ochii cu tot felul de bijuterii traznite...precum o pereche de cercei formata dintr-un cercel cu o pisica mobila...care se misca din toate incheiturile si celalalt cu un peste (faptul ca erau 50 de euro il consideram doar un mic detaliu - we were just window shopping and I really want this to be a good review ;)
Santorini compune o latura a caldarii - "caldeira" dupa cum este numit bazinul de apa care s-a format in urma eruptiei unui vulcan. Vulcanul s-a prabusit sub apa, formand un lighean de apa foooarte adanc (800 m) deasupra ramanand doar poalele sale..respectiv Santorini si inca o insula, doua. Am vizitat insula vecina care contine 3 cratere din fosti vulcani si unul inca activ - George (care se tine de nazbatii si scoate sulf pe nari, incercand s-o impresioneze pe 'cratera Daphne' care, ultima oara cand a stranutat, a stropit orasul Oia cu un ditai tsunami). Peste 4-5 ani unul din acestia copii razvratiti se va supara iar. Ca asa e cu raiul...e greu sa ajungi acolo si nici acolo nu pare sa fie nimic prea sigur ;)

Plaja, colorata, maine e gata
Plajele din Santorini sunt de toate culorile, albe, mai ales negre dar si rosii...sunt stancoase si apa este foarte adanca inca de la mal. Practic plaje cu nisip fin sunt doar doua trei. Restul sunt toate pline de pietre sau de stanci, culoarea lor provenind din culoarea rocilor din partea locului (culoarea rocilor fiind data de gradul de racire - mai rosii daca le-a luat apa rapid, mai negre daca le-a acoperit cenusa). Printre atractiile santorinice pentru mine au fost si animalele...pisici la tot pasul - familia de pisici a hotelului (si mari si mici) si o familie de caini intalnita pe plaja care ne-a facut sederea acolo delicioasa ;)

Alte mari detalii Apusul...faimosul apus de Oia...soarele coboara in mare exact ca un mugur de lava infierbantata care se stinge in apa...e frumos..e liniste...e un moment in care ori te vei tulbura daca nu esti impacat cu tine insuti ori vei uita de tine si de toti ... Ar mai fi multe de spus dar nu mai am nici timp, nici spatiu..las imaginile sa vorbeasca de la sine si va sfatuiesc doar sa va luati bilet de avion din timp (pentru ca sunt cam scumpe) si sa cautati pe cat posibil sa vizitati Oia si sa locuiti intr-o casa traditionala (de lilieci) de acolo...sa incercati scuba diving pana la vestigii si vaporul scufundat sau chiar pana in apropierea unui vulcan activ din zona... (daca nu, just a bit of snorkelling will do).
That's it...Just watch your steps...don't trip on your trip to Heaven!

oldies but goldies

In incercarea mea de a gasi o tunsoare draguta pentru par cret am dat de un print mai vechi la Sunsilk...


acu parca nici nu-mi mai vine sa ma duc sa ma tund X-)

d'ale batranetii jocuri

Datorita calciului poti rezolva foarte multe lucrurui si asa rapid...pe genunchi ;)

punct si de la capat

Azi de dimineata semnul intrebarii s-a trezit putin ciufulit. Punctul sau deviase putin si nu mai statea chiar la coada curbei. In plus parca facuse si putina burta si bucla sa perfecta care-i puncta pectoralii, cand statea intors cu spatele la propozitie, se mutase mai jos...spre fund. Se vede ca treaba ca nu mai il folosise nimeni demult, isi pierduse antrenamentul si se cam lenevise. Ii era dor de colaborarile sale cu semnul exclamarii. Semnul exclamarii era un tip atat de palpitant. Svelt, suplu, respectuos in comportament si elegant in prezentare iar punctul sau era mereu perfect pozitionat in dreptul liniei. Ce n-ar fi dat sa asculte acum o propozitie plina de actiune sau de sfaturi categorice la care pusese capat colegul sau. Auzise ca, mai nou, colegul sau era extrem de popular. Se pare ca toti il foloseau la sfasitul propozitiilor care inainte erau menit drept rugaminti sau afirmatii nesigure. Acum rugamintile luasera brusc forma de cereri categorice sau chiar porunci si afirmatiile sovaielnice nu mai existau deoarece toti pareu mult mai siguri pe ei. Nici macar ora nu se mai intreba ...toata lumea avand ceas la calculator sau la mana! Toti stiau de toate si se pare ca toata lumea uitase de semnul intrebarii.
Scartaind din toate incheiturile sale curbate, semnul intrebarii se urni din coltul prafuit de caiet dictando si decise ca totusi rolul sau e inca important si ca vrea sa si-l ia din nou in serios. El considera ca e politicos sa intrebi inainte sa te asezi pe un loc gol de langa cineva intr-un mijloc de transport. El era de scoala veche, considera ca e frumos sa ceri isntructiuni sau sa soliciti politicos lamuriri de fiecare data cand ti se explica ceva, chiar daca numai pentru a arata faptul ca urmaresti cu interes firul povestirii. Ii lipseau chiar si intrebarile simple...precum: "De unde vine ploaia?" sau " Cum se face tocanita de fasole?" ....sa nu mai vorbim de faptul ca mai nou toata lumea parea sa stie raspunsul la eterna intrebare "Care este sensul vietii?". Sau ma rog, daca nu stiau raspunsul parca nici nu se mai oboseau sa-l gaseasca, renuntand la viata cu totul.
Era trist ce se intampla si semnul intrebarii sa hotari sa-i puna punct.
Statu el si gandi problema si singurul punct de pornire care i sa paru inspirat fu...un copil!!! Da, copiii erau cheia! Imposibil ca acestia sa nu fie inca buimaciti sau curiosi. Inainte copiii erau cei care il foloseau cel mai des, erau favoritii lui. Va apela si acum la calitatile caracteristice acestei varste. Cu cat mai mici cu atat mai bine...daca n-au avut timp sa cunoasca prea mult din lumea asta atotcunoscatoare, poate li se vor naste intrebari la care vor vrea raspunsuri... Acestea fiind gandite, semnul intrebarii isi aranja mai bine punctul sub bucla si porni la drum...

2 bee continued....