it's not easy to find good comedy

...but not impossible.

Timp de o saptamana si ceva am incercat sa gasim o comedie pura. Sunt ataaaat de satula de violenta si replicile ieftine ale filmelor de la televizor. De mesajele cretine care deseori n-au nicio legatura cu realitatea si de excesul de ketchup si scene cu mutilari inutile din filmele politisto-cremenale supranumite si crime-series.
Dupa incercari esuate cu Rachel getting married si The Visitor...filmele mai discret promovate la Oscar datorita nominalizarilor lui Anne Hathaway (la best female) si Richard Jenkins (best male) si dupa un film extrem de fucked up The year of the dog de la Diverta (pe care nu-mi vine sa cred ca am dat bani) am ajuns sa vad si eu in sfarsit o comedie...asa cu toate elementele pe care le consider eu esentiale sa fie acolo...umor finut si subtil mai ales de dialog, un scenariu pestrit, dar inteligent si actori atat de talentati incat personajuele desi noi, par vechi de cand lumea, jucate de ei. Don't get me wrong ...primele filme de care am vorbit sunt exceptionale, extrem de emotionate prin simplitatea mesajelor (nevoia de acceptare si integrare intr-o familie/nevoia de integrare intr-o comunitate si de acceptare legala intr-o societate in care esti deja integrat din toate celelalte puncte de vedere). La aceste 2 filme, si finalul este surprinzator (destul de neo-bisnuit pentru un film american).
Dar eu totusi vroiam sa vad o comedie care sa ma faca sa plec cu zambetul pe buze, nu cu un suras amar ...Asa ca raman la britanici si la umorul lor care ma coafeaza mai bine. Cred ca e un proces de maturizare: ajungi sa apreciezi un film britanic ...mai ales de comedie ...ca un vin bun. Cand esti mic bei must (consumi ceva dulceag, de esenta moale...cum ar veni un sitcom), apoi poate treci la un demi-dulce (ceva film american cu final in semi-tragic sau o intorsatura neasteptata de situatie), ca atunci cand atingi maturitatea poti sa apreciezi in-full savoarea unei comedii britanice. Scenariul nu e total imprevizibil mai ales gratie traducerii absolut ne-inspirate a numelui Easy Virtue prin Secrete din trecut(nu stiu de ce ma mai mir!?!? who hires these people????) . O traducere mai inspirata ar fi fost "Moravuri usoare" propusa si de Alex Leo Serban care atrage atentia asupra filmului fara sa-i dezvaluie din start intriga. Colin Firth e genial in putine cuvinte, Kirsten Scott Thomas e incredibil de nesuferita - cel mai urat rol al ei, jucat ataaat de frumos...iar Jessica Biel reuseste sa tina pasul...stangaci...but then again si personajul ei e destul de tanar, deci e o stangacie adecvata (poate chiar calculata...cine stie!). Overall vi-l recomand in orice zi a saptamanii, dar mai ales duminica ca sa va incepeti lunea frumos. Aveti destule motive sa plangeti sau sa va scoateti ochii unul altuia dupa aia ;)

mai sunt si altii care nu-mi impartasesc entuziasmul...sunt bineveniti...sunt un blog deschis la minte...dar repet...eu eram in a comedy kinda mood and this suited me just fain ;)

cand cuvintele isi pierd valorea

Mi-e greu sa-mi gasesc cuvintele pentru ceea ce urmeaza sa scriu...
Un film, un inceput...poate...o continuare...in niciun caz un lucru despre care nu se va mai vorbi- Nunta muta!
Mi-e greu sa-mi adun cuvintele sa vorbesc despre acest film, pentru ca stiu ca in esenta, vorbind de el, vorbesc mai ales de Malaele ...Ieri, dupa premiera, mi s-a spus ca doar aparitia sa in foaier m-a facut sa rosesc. Mi-am dorit de mii de ori sa-i vorbesc doar pentru a-i spune cate lucruri frumoase a facut pentru mine fara sa stie, pentru a-l asigura ca umorul lui functioneaza universal in lumea mea. Am ras cand aveam 7 ani in scenetele de Revelion in care aparea, am ras la 16 ani cand isi permitea deja sa fie mai haios sau simpatic, am ras la 20 cand am inceput sa percep si notele sale fine de ironie care-i condimenteaza discursul, intre 20 si 25 de ani, am ras aproape de scena oricarei piese de teatru in care a jucat , m-am lasat iar absorbita de lectura cand a scris Malaele despre Horatiu ... vizionez cu boxele date tare pana orice filmulet cu el gasit pe youtube. Ieri seara insa am ras deja ca o admiratoare cu experienta: tinandu-ma cu mana de burta, insa stiind ca la la Horatiu rasul are intotdeauna un pret. In momentul culminant al filmului...am plans.

Deseori oamenii mari isi asuma riscuri in viata prin care imaginea lor poate avea de suferit. Horatiu Malaele nu ar putea face, dupa parerea mea, ceva care sa atace in mod negativ imaginea lui din mintea mea...dar am constatat dezamagita, candva, mai demult ca nu toti gandim la fel ;). Insa mi-e greu sa imi imaginez un om care sa poata sa desfinteze total acest film. Dupa cum si-a dorit si regizorul, in acest film se gaseste ceva pentru oricine. De la bogati la saraci, de la frumosi la prosti, toti il vom aprecia pentru ceva sau rezona cu o secventa din el.


Cand ma gandeam ca nu mai e nimic de spus despre acest mare om, iata-l cum isi intinde in fata noastra o paleta mult mai larga de culori, decat am fi banuit vreodata. Din culorile de baza, prin combinatii clasice sau mai putin convetionale, naste unele ingenioase sau bizare, dar niciodata lipsite de seva, consistenta sau contrast. La masa acestei nunti, Malaele a reusit sa adune cei mai de seama meseni ai teatrului si filmului romanesc. Nume pe care multi alti regizori de film contemporani le-au uitat demult sau le-au plasat intr-o cutie cu eticheta Too Old School, alaturi de noi talente ...(da combinatia poate functiona si in afara telenovelelor)! O poveste bine ascultata (fiind bazata pe un fapt real) si bine povestita mai departe. Domnul regizor ne marturiseste de altfel ca: "Este o poveste petrecuta de-adevaratelea. Probabil nu numai in Moldova. Insa actiunea filmului meu nu se petrece in acel sat, ci se petrece intr-un sat abstract al unei lumi comuniste. [...] Eu n-am tinut cont de particularitati locale. Ba din contra. Este un sat ciudat, un reprezentant al tuturor satelor. [...] m-a interesat mai mult demonstratia, m-a interesat mai mult povestea. M-au interesat mai mult consecintele acestei povesti. M-a interesat mai mult fabula. M-a interesat mai mult morala".
In afara de poveste in sine, interesant este si modul de a povesti al acestui regizor. Precum un mascarici, jongland cu diferite tehnici - partituri actoricesti de piesa de teatru, gaguri de film mut, secunde imortalizate in fotografii alb-negru, suprapuneri de planuri, unghiuri inedite...reuseste sa faca cel mai important lucru..sa emotioneze...
Fiind in premiera (ruleaza de abia de vineri in Bucuresti) nu am sa ma apuc sa povestesc nimic concret despre film. As vrea sa-l vedeti cu mintea atat de limpede pe cat am avut-o eu aseara cand m-am asezat sfioasa printre atatia actori ai teatrului traditional romanesc pentru care port un respect enorm (nu avem invitatie cu loc si ma topeam de rusine la gandul ca ar putea sa ma ridice oricand de pe scaun un Victor Rebengiuc, o Tamara Buciuceanu sau Luminita Gheorghiu, revendicandu-si locul). Am simtit seara aceea ca un tribut adus lor, veteranilor sau sperantei artistilor din Romania precum si un tribut adus celor care ne-au asigurat realitatea aceasta relativ democratica de care ne bucuram sau chiar abuzam acum. Multi nu stiu cati oameni mari sustin podeaua in care ne infigem tocurile stiletto cu atata vanitate...Oameni asemnea lui Malaele carora nu le-a fost frica sa riste...poate chiar oameni care s-au sacrificat fara sa stie...doar pentru a fi lasati sa fie.
In film...exista cateva momente usor cosmetizate ala Hollywood asa...dar exista si cateva momente antologice...Cand socrul mare tranteste cu pumnul in masa si zibara "Nunta , baiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii", in racnetul lui pare sa rasune tristetea si frustrarea unui popor intreg de oameni asupriti sau bulversati, care totusi refuza sa se dea batuti ...

Luminile in sala premierei au stat stinse pana cand ultimul credit s-a rostogolit de pe panza, astfel Malaele asumandu-si rolul sau in cadrul unei echipe de care a vrut ca toata lumea sa ia cunostinta.
Un artist atat de complet si un om cu atata bun simt, intelegere si respect pentru viata, oameni si precum si tot ce mai are de invatat de la ei...o alta contradictie de termeni...dar cred ca cel mai graitor pentru felul sau de a fi este acest raspuns la o intrebare dintr-un interviu din Ziua.

Cum se manifesta orgoliul modestiei dumneavoastra?
Se manifesta in sensul in care sunt si par modest. Am citit undeva o replica mai buna decat asta - ca trebuie sa ai orgoliul modestiei. Spunea un nume unui nenume: Nu esti atat de mare, incat sa fii modest.

Cu asta mi se pare ca am spus totul
Si iar am ramas fara cuvinte...

anatomia unei linii drepte

O linie dreapta continua.

Pentru un arhitect...potentialul unei proiectii impresionate.

Pentru un bucatar italian...un inceput de pasta carbonara.

Pentru un doctor – tot ce e mai scump pe lume!

Viata unui om...

In ce se masoara viata unui om? In ce se masoara viata unui doctor care incearca sa salveze viata unui om? Dar a unui doctor care e uneori responsabil de zeci de vieti. Cum sa-i numim oare? Zei, intelepti, maestri, profeti...sau oameni ca oricare altii?! Desi cuvintele joaca un rol important, fiecare om e definit prin faptele sale si trebuie luat in functie de mediul in care se afla. Doctorii? Pe masa de operatie- zei, pronuntand un diagnostic – profeti, invatandu-i pe cei de abia iesiti de pe bancile scolii- maestri, dand sfaturi celor apropiati – intelepti. Dar in viata personala, in afara spitalului, in “disconfortul” propriei existente – oameni ca noi toti. Cu dureri, cu bucurii, cu pasiuni, cu sictir, cu teama, cu regrete. Oameni, muritori si pacatosi la randul lor.

Grey’s Anatomy – un serial- maraton aproape, in cazul meu, despre doctori, in si in afara unui spital din Seattle. Mda…un fel de ER “with a personal touch”... In afara de mult sange si organe la vedere…n-are cu ce sa ma impresioneze prea mult...am gandit la primul episod. Trebuia sa-mi dau seama totusi, ca fiind un serial despre medici chirurgi, Grey’s Anatomy will find a way to get under my skin. Dupa ultimul episod al seriei 2, pot sa zic ca, impotriva vointei mele, acest lucru s-a intamplat.

Dialoguri destul de simpliste, personaje fade, intamplari tragice tratate trivial. Pentru personaje, corpul uman in suferinta este biletul pentru o calatorie incarcata cu adrenalina pe un montaign-rousse. In rest… numai sentimente ravasite, haos, lipsa de timp in viata privata a personajelor…nimic nou…Iarasi ganduri de inceput, ale unui neinintiat in “tainele” acestui serial. Pe masura ce creste numarul episoadelor vazute, si intriga se ramifica in mii de ite care mai de care mai despicate si ele, descoperi cu stupoare ca dilogurile simpliste ascund multa emotie, personajele fade se contruiesc in timp in entitati solide si complexe si iti devin din ce in ce mai dragi. Descoperi ca intamplarile tragice, pe cat de exagerate si trase de par, rezoneaza totusi cu ceva foarte profund uman, sentimentele sunt mai puternice decat credeai si situatiile mai usor de inchipuit de fapt…Descoperi oameni prea entuziasti sau handicapti emotional, oameni prea ordonati sau dimpotriva oameni pe care dezordinea ii urmareste pretutindeni, situatii imorale precum adulterul, abandonul, implicarea sentimentala cu sefii de la serviciu sau, mai rau, cu pacientii…Si cu toate acestea, nu exista un singur personaj sau o singura situatie pe care poti sau ai dreptul sa o judeci. Poti sa incepi sa judeci la inceputul fiecarui episod, poti sa comentezi in stilul caracteristic oricarui spectator..dar pana la finalul episodului cuvintele iti vor ingheta pe buze, inima se va opri in loc, zambetul sau lacrima vor tasnii incontrolabil, impidicandu-te sa pronunti o sentinta finala, sa etichetezi vreo actiune sau persoana.

Aparent un desert pufos si usor, usor digerabil, imbracat in fulgi de ciocolata, Grey se dovedeste a fi o cina consistenta din trei feluri de mancare, servite alaturi de un vin indeajuns de vechi incat sa-ti stimuleze senzatiile gustative, dar destul de nou cat sa nu-ti o devina anost dupa primele 2-3 inghitiuri. Ciorba de burta, friptura cu crema de ciuperci si un mousse de ciocolata cu un interior-surpiza – un festin pe care-l vei degusta cu placere si consuma pana la ultima frimitura, indiferent de cat de greu iti poate pica la stomac. O masa care merita savurata in ambianta unui sountrack exceptional (nu incep sa vorbesc despre muzica ca mi-ar lua mult prea mult…spun doar ca e ireprosabila)!

Citind toate aceste laude generoase, fara sa vezi macar un episod, ai sa ai o reactie cat se poate de normala: Hai sa fim seriosi!

Ti-as raspunde “Seriously!!!” dar mi-e teama sa nu sune deja a cliseu…Asa ca mai bine iti golesti frumos mintea de orice prejudecata legata de medici, spitale, americani sau oameni in general…si te pui frumos pe vizionat. Cu mintea deschisa pentru ca altfel n-ai nici o sansa. No preconceptions allowed! Ai sa vezi ca nu stii chiar tot ce credeai ca stii despre viata, ai sa vezi ca poate totusi stii mai multe decat vrei sa arati. Dar in mod sigur nu stii totul ce trebuie stiut despre o linie dreapta continua care leaga marginile opuse ale unui ecran negru. O linie dreapta continua. Uite-te, chiar daca numai pentru asta.

Pure life...stranger than fiction?

Am avut o vacanta plina de filme si speram ca o sa am material de scris la greu...si de bine si de rau...dar n-a prea fost sa fie asa! Tot ce am vazut, cu 2-3 mici exceptii, m-a blazat si mai rau! Asa ca am decis sa scriu cu prima ocazie in care dau peste un film care reuseste sa ma scoata din starea asta! Si iata ca ocazia se ivi...

"Truth is stranger than fiction, but it is because Fiction is obliged to stick to possibilities; Truth isn't.”

Mark Twain

Ceea ce m-a frapat cel mai tare la acest film este simplitatea. Simplitatea personajului, simplitatea mesajului, simplitatea decorurilor. Este un film simplu de inteles, desi la un moment dat pare ca itele se complica. Este un film care nu te solicita, desi te inspira. Care nu e plin de actiune continua, dar nu te plictiseste nici macar o secunda.

"Harold Crick thought his life has no point.
That was about to change" Jocul de cuvinte din headline-ul filmului este cat se poate de autentic si reprezentativ. "Harold crick is trying to find a point to his life, before the author of his life story!" Este cat se poate de adevarat!
Nimeni nu sta sa ne explice de ce, dintr-o data, intr-o buna dimineata, viata extrem de monotona a unui functionar la Fisc este data peste cap de o voce care pare sa povesteasca exact ce face acesta ...poate doar cu o secunda mai devreme. De ce nu a intervenit pana atunci in viata sa? De ce nu i-a spus ca dintii pot fi curati, chiar daca nu numeri fiecare miscare a periutei de dinti? De ce nu i-a spus ca daca pierde autobuzul dimineata mai poate prinde altul? De ce nu i-a spus ca daca nu se culca seara la ora fixa, poate sa mai prinda o ora in plus de relaxare sau distractie. De ce nu i-a spus ca viata poate fi traita si in afara numaratorilor, socotelilor si a cifrelor?...Simplu...
Pentru ca trebuia sa-si dea seama singur de toate acestea!!!

“A writer is congenitally unable to tell the truth and that is why we call what he writes fiction.”

William Faulkner

Cand vocea- narator ii prevesteste moartea iminenta...Harold incepe o calatorie initiatica prin tot ceea ce presupune a trai cu adevarat!!! Nu mai vrea sa moara zilnic cate putin, ci sa se bucure de viata, sa fie tot ce poate fi, sa invete cine e! De fapt toate celelalte personaje din acest film stapanesc la minune arta de a fi ele insele. Unul dintre ele este Profesorul Hilbert, jucat cu atata naturalete de Dustin Hoffman, incat iti lasa impresia ca a fost invitat in film sa se joace pe sine. Este o persoana intuitiva si perspicace, apreciata pentru cunostintele despre literatura. In timpul liber, insa, el este instructor la un bazin. Ce poate fi mai ciudat?! Omul face ce vrea, ce-i place si se simte bine cu sine!
Iata si Ana, o brutarita care si-a construit cariera pe bancile unei prestigioase facultati. Nu de specialitate culinara, doar ca ea in asta s-a specializat - prajituri. Ciudat? Deloc!!! Daca iti vine sa coci...de ce sa nu coci? Pentru ca trebuie sa termini o facultate? Nu! Astea's regulile societatii...tu ai regulile proprii.
Sa luam de pilda si delicioasul personaj al Emmei Thompson, Kay, care concepe tragedii marete, omorandu-si personajele la finalul oricarui roman. Kay este excentrica, isi cauta inspiratia in mii de locuri si sute de situatii surprinzatore, isi pericliteaza sanatatea si imaginea publica pentru ca ea s-a nascut ca sa scrie. Si asta face!!!
Harold, trebuie sa invete sa faca acelasi lucru! Sa fie el insusi si aa traiasca exact asa cum vrea! Pe masura ce realizeaza aceast lucru, isi da seama ce dar pretios este viata sa si se lupta sa n-o piarda.
O scena care mi se pare remarcabila este cea in care Harold ii canta Anei singurul cantec care l-a invatat la chitara. Felul in care a fost construita e fantastic. Melodia "Whole wide world" a lui Wreckless Eric va ramane cu mine mult timp de acum incolo! De altfel toate melodiile de pe coloana sonora sunt incredibil de proaspete, pline de viata! Recomand s-o ascultati cap-coada cu Wreckless Eric la final pe post de cireasa (de pe tort)!

Asadar ce ne propune acest film nu e foarte greu! Trebuie doar sa ai curajul sa fi sincer cu tine insuti! Asa traieste si Harold ! Si spre final isi castiga dreptul de trai in continuare. Pentru ca un film despre viata nu se poate termina cu o moarte!
Cum reuseste? Se indragosteste, se muta, isi urmeaza un vis, se bucura de compania unor prieteni si...de gustul biscuitilor cu ciocolata!!! Si mai sunt atat de multe alte lucruri de care poti sa te bucuri in viata, mai "spune" filmul spre final...pentru ca...

...The reason truth is stranger than fiction is that truth has a better author.” (Stuart Taylor)

… that author is YOU!

Another good year

I know you know it already but now it's also here !
Enjoy and read on...it's a nice story shop on subjects of all kinds!
This is where I sometimes get my daily slice of culture

A good life

Everything matures...eventually ...it's just a matter of HOW!

O duminica dupa-amiaza cat se poate de placuta...Nu stiu daca voi avea un an mai bun, dar cu siguranta am avut o zi buna dupa ce am vazut acest film!
Nu stiu exact unde sa incep...as putea sa incep cu intrebarea...cum ajungi de la Alien sau Gladiator si tot lantul filmelor de actiune la sudul Frantei si o preocupare atat de linistita precum viticultura?
As putea sa incep cu problematica unui film care, aparent, are sanse sa plictiseasca cu tot "bla bla-ul" despre viata sanatoasa din provincie, maturizarea boabei de strugure si bucuria de a trai ...
As mai putea sa incep cu faptul ca regizorul oricum are o propietate personala in sudul Frantei deci i-a convenit sa filmeze acolo si sa-si "potoleasca" putin filmografia cam dur evaluata in ultimul timp de critici.
Dar n-am sa incep cu nici unul din aceste considerente...am sa incep cu faptul ca ma asteptam sa-mi placa acest film si intr-adevar mi-a placut!
Da...este un gen mai putin abordat de regizor....si tocmai acest lucru ii da valoare si-l face special. Regizorul pastreaza elementele care fac ca filmele sale un succes, dar le transfera la un nivel mult mai uman. Si aici, desi mai greu perceptibil, "monstrul furios" exista, actiunea palpitanta care te tine cu sufletul la gura exista, precum exista si peisajele fabuloase pline de efecte speciale...doar ca ele toate se desprind din natura inconjuratoare si din natura umana.
Monstrul este de data aceasta mai simpatic si ia forma unui agent de bursa care a uitat sa traiasca in afara ambitiilor profesionale, care a uitat ca omenii cu care lucreaza sau care lucreaza pentru el, sub costumele elegante, au suflete si ambitii proprii. Cu toate acestea, un monstru sarmant, care isi da seama singur ca s-a instrainat de tot ceea ce considera o data uman, care rade pe seama altora, dar si pe seama sa cu aceeasi pofta. Un spirit ironic, recalcitrant care a invatat sa joace viata dupa regulile bursei, mai sigure, mai clare si mai de incredere decat viata si oamenii dinafara muncii care sunt imprevizibili, lipsiti de scrupule si de "reguli precise" de actiune.
Elementul cu care Ridley Scott reuseste sa ne tina in suspans este drama acestui personaj ...zbaterea interioara care nu-i permite sa fie un "monstru" absolut, ci unul cu remuscari si regrete. Regreta ca nu a pastrat legatura cu unicul om care i-a oferit afectiune neconditionata si sfaturi de viata pe care nu le-a uitat niciodata. Omul care pretuia adevarul dintr-un pahar de vin si a inteles maturitatea numai prin prisma acelui lichid rosiatic. Omul acela era unchiul sau si vila sa din sudul Frantei era motivul celor mai reusite clipe ale copilariei sale. Regreta acele vremuri, dar in acelasi timp nu se simte capabil sa reduca din prapastia care s-a creat intre el si unchiul sau de-a lungul timpului. El intelege viata cu totul altfel acum...iar tot ce se intampla de-a lungul filmului ne arata ca, acum, el nu mai intelege nimic de fapt . Este acest proces de realizare, transformare si revenire la uman care tine telespectatorul in priza pe parcursul filmului. Suspansul exista pentru ca ne indoim la tot pasul de capacitatea personajului de a se (re)umaniza cu adevarat. El pare hotarat sa vinda propietatea unchiului sau si sa distruga tot ce a incercat acesta sa constuiasca de-a lungul vietii.
Spre deosebire de multe din celelalte filme ale sale unde decorul si efectele speciale joaca un rol esential si sunt spectaculoase prin efortul realizarii, decorurile acestui si film au fost probabil cel mai usor de obtinut, iar efectele speciale sunt doar cele ale naturii si tin doar de momentul prielnic al capturarii acestora. Numai un cunoscator al acestor locuri putea sa stie cu precizie care e ora la care luna din regiunea Provance lumineaza cel mai puternic sau cum razele soarelui de dupa-amiaza scalda miraculos culturile de vita de vie si boabele de struguri. Lumina aceea vesnica de amurg care a inspirat generatii de scriitori si pictori celebri, peisajele care pentru multi pot fi reconstituirea minutioasa a unui "colt de rai" joaca un rol la fel de important care oricare din personaje. Scenografii n-au trebuit decat sa alature o vila veche prafuita cu bun gust, iar cei de la coloana sonora piese vechi - ritmate, idilice sau molcome care sa completeze perfect peisajul natural. O piscina si o gradina atemporala si... VOIALA...scena e gata! Sa inceapa spectacolul! Numai ca spectacolul e deseori "furat" de peisaj, iar personajul nostru principal asemenea.
Mi se pare foarte inspirata alegerea actorilor care interpreteaza personajelor secundare (Verisoara- Abbie Cornish - este o actrita australianca putin cunoscuta in afara tarii sale iar Fanny -Marion Cotillard - este cunoscuta in Franta, dar mai putin in afara. Neavand o distribuitie sonora (in afara lui Russel Crowe) povestea devine mai credibila, si te lasi mai usor transpus intr-un coltisor frumos uitat de lume. Urmaresti mai usor intriga unui barbat celebru in lumea sa, care descopera valorile mai putin vizibile ale unei lumi mai putin cunoscute.
Jocul actoricesc este bun si plin de naturalete...de altfel nici unul din personaje (in afara menajerei excentrice) nu sunt machiate (cel putin nu strident) si sunt imbracate in haine comode si lejere integrandu-se perfect in peisajul frumusetii naturale al acestei lumi.
Max Skinner , personajul nostru principal, oscileaza intre toate aceste elemente naturale - cum ar fi dragostea pentru unchiul sau, traiul simplu, loilaitatea si onestitatea (revelata in vin), frumusetea locului- reprezentate de cateva personaje ptitoresti - precum ingrjitorul podogiilor sau chelnarita Fanny si elementele vietii cotidiene reprezentate de avocatul, asistenta sa personala si sediile reci de sticla care pastreaza ambitiilor bursierilor hamesiti dupa bani si succes.
"Work to live of live to work" este in substanta dilema acestui film. Apreciez ca nu a fost un film despre vinuri (domeniu in care nu excelez), ci o paralela intre procesul de maturizare al vinului si cel de maturizare al unui om. Max Skinner, asemenea suprafetelor inteminabile de vie ale unchiului sau, are doua fete. Una cunoscuta si destul de acra, care ocupa o mare "suprafata" din persoana sa, precum e La Siroque, neglijata si neingrijita corespunzator, care de abia se ridica la o valoare comerciala. Si una uitata, rara, pretioasa si necunoascuta, podgoria copilariei pierdute - Le coin perdut - care este de fapt cea mai importanta si valoroasa parte a personalitatii sale. Aceasta parte asemenea identitatii producatorilor Le Coin Perdut, ni se dezvaluie intr-un final in care omul, asemenea vinului isi atinge adevarata maturitate.

Nu m-a omorat dar ...m-a dat putin pe spate

Dintre toate comentariile pe care le-am citit despre acest film (majoritatea negative), am remarcat o singura descriere: "a half baked mess"...desi nu sunt in totalitate de acord cu ea! Este intr-adevar un film cu mici scapari pe ici colo, cu personaje care nu sunt construite integral, cu o intriga de o ritmicitate mai degraba monotona, fara un punct culminant...Pot sa spun insa, cu mana pe inima, ca the half that's baked is quite delicious si merita "gustata"!
Ladykillers este o comedie neagra a fratilor Coen, o ecranizare dupa romanul cu acelasi nume si un remake dupa un subapreciat film britanic din anii '50 regizat de Alexander Mackendrick cu Alec Guinness si un Peter Sellers foarte tanar in rolurile principale (that should be so good to see !!!). Sunt foarte curioasa sa vad filmul original pentru ca sa pot observa cate din "datele problemei" au fost mutate din Anglia intr-o localitate de provincie din sudul Statelor Unite. Am eu asa o vaga banuiala ca povestea acestui film nu se vrea neaparat o adaptare la noua realitate temporala si geografica, ci doar la "realitatea" nebuneasca si naucitoare a imaginatiei celor 2 frati. Trecand peste toate micile ei scapari, mie mi se pare un film reusit. Tom Hanks face nota discordanta cu toate rolurile sale de comedie de pana acum si este revigorant. Mimand o postura sofisticata, dar frizand ridicolul, cu gesturi ample si nobile si un calm foarte bine stapanit, toate dublate de o postura amuzanta si un accent sudist savuros, Tom Hanks reuseste portretul unei minti criminale cu suflet. Un suflet destul de bun, dar coruptibil! Am ras cu lacrimi la inceputul filmului la scena in care un alt personaj delicios al filmului, Pickels, pisicul propietarei, o ia la goana afara din casa si se suie intr-un copac. Cu calmul de rigoare si accentul hilar de "sudist sofisticat", Tom Hanks o intreaba pe Marva Munson, batrana propietara, daca este necesar ca, EL personal, sa se urce in copac dupa pisic. "Is it really neccesary to asscend that tree, madam?"
Aceasta e doar una din replicile pe care le insufleteste cu mult talent si umor Tom Hanks, conturand un personaj unic in portofoliul sau si in palmarezul filmelor de gen.
In rest un negru obsedat de funduri mari, un "cercetas" de 50 de ani, obsedat de o Heidi de 49 de ani si deranjat constant de IBS (Irritable Bowl Syndrome), un urangutan fraier, un chinez tacut si chitit pe treaba, si un plan diabolic de a prada un cazino! Le-ar fi reusit de minune daca aceste "personaje criminale" in cauza ar fi capabile de mai mult decat de "hotie"... (respectiv putina crima pe subiecte de varsta a 3-a). Le-ar fi reusit macar daca ar fi fost capabili sa se inteleaga intre ei si sa nu incurce lacomia si orgoliul in planul lor ...caruia oricum ii lipseau multe ingrediente esentiale. Nu le iese in schimb nici una nici alta si sunt pedepsiti cu totii in mod ironic si foarte ptitoresc. Finalul filmului are rezonante de fabula cu iz de proverb gen: cand doi se cearta al treilea castiga ...si ramane cu banii! Bani pe care baba, altruista pana in panzele albe, nu-i pastreaza ci ii doneaza!
N-ati inteles mai mai nimic?
E cazul sa vedeti filmul pentru ca nu am cum sa vi-l explic astfel incat sa va placa! E genul de lucru despre care nu poti spune decat ca: ori e alba ori e neagra...in cazul asta chiar e neagra dragiii mei si daca nu aveti simt sau placere pentru asa ceva...mai bine nu va "omorati" cu vizionatul!;)

Cam n-a fost...

Daca tot cantam in trio despre revolutie, sa aruncam o privire mai statica si mai putin plastica de data aceasta si asupra celui de-al doilea al trilogiei si anume "A fost sau n-a fost!". Urmeaza si "Hartia va fi albastra" al lui Munteanu si sunt curioasa daca exista si un"forth from the trilogy " :)
Revenind...
Cum spuneam, mai static si mai putin plastic, insa dupa principiu - " a picture is worth more than a 1000 words", acest al doilea film despre revolutie se plaseaza in mod incredibil la 16 ani dupa ce (ne)fericitul eveniment a avut loc. Pentru mine aceasta constatare a fost una de tip SHOC deoarece am intrat putin distrata si neatenta in sala de cinema si chiar si dupa primele 15 minute eram ferm convinsa ca ne aflam inca in perioada comunista. Indici la tot pasul...de genul blocurilor gri, micului dejun modest- paine sleita cu gem, Craciunul confundat cu postul Pastelui din motive de saracie, haine, sali de clasa, regim de plata a salariilor...etc. Singurul lucru care ma stanjenea oarecum a fost faptul ca exista un individ care detinea un post de televiziune si nu era directorul TVR ci un oarecare vasluian...despre care am aflat ulterior ca exista cu adevarat si "profeseaza" inca in Vaslui.
Asadar un preambul din imagini, bine construit, care scapa cateva mici detalii ici colo de localizare temporala si spatiala in raport cu revolutia, momentul si locul izbucnirii ei. Toate acesta vor fi lamurite pe deplin insa in cea de-a doua partea a filmului in care personajul-vedeta, despre care am amintit mai devreme, ne face prezentarile si ne introduce in timp, in cadrul unui "super" tolc shou televizat cu tema "a fost sau n-a fost revolutie, la noi in oras?". Tema show-ului este de fapt si tema filmului care reda cu un usturator simt al realitatii povestea unui oras de provincie din estul tarii in incearcarea de a descoperi in ce masura a fost afectat acesta de revolutie. Raspunsul parca ni se da inca de la inceputul filmului prin imaginile surprinse si dialogul tipic, insa, pe de parte, cea mai savuroasa si relevanta parte a filmului este talc shou-ul televizat in care "Teodor Corban, Ion Sapdaru si Mircea Andreescu - interpretandu-i pe moderator si pe cei doi invitati - tin aproape tot filmul pe umeri in ramele emisiunii TV, dar si, largind, in cele ale mentalitatii romanesti de azi. Filmul e veridic pana la ultima spranceana ridicata si pana la ultima virgula."(Iulia Blaga- Romania Libera).
Dialogul dintre cei trei este concentrat initial mai mult pe prezentator (falsa si scorojita imagine a unei persoane publice) si profesorul (ratat, betiv si incarcat de datorii care se incaptaneaza totusi sa nu fie declarat si mincinos, sustinand cu dramul de mandrie pe care-l mai poseda ca A FOST prezent la revolutie). Tensiunea care se creaza intre invitat si telespectatori (mai ales cei care intra in direct la telefon) este deseori intrerupta de gag-urile, gafele si grimasele, mimica delicioasa a batranului nea' Piscoci. Sincer, dar intelept totusi cand este lasat sa vorbeasca, acesta reprezinta partea "mai putin revolutionara" a revolutiei, face parte din cei care au acceptat dintotdeuna mai tacuti realitatea faptelor si poate chiar dintre cei care au intzeles-o cel mai bine (vezi teoria felinarelor explicata de batran - cea mai plastica si filozofica metaofa a filmului). Profesorul este practic singurul care sustine cauza revolutiei din Vaslui, singurul care se incapataneaza sa scoata orasul drept revolutionar prin faptul ca el atesta prezenta oamenilor in piata inca dinainte parasirii cladirii CC-ului de Ceausescu (la ora 12 si 8 minute). Singurul care nu-l contrazice si face oarecum loc si teoriei acestuia, este tot Piscoci, detinator unei intelepciuni si tolerante admirabile si bine justificata. Prezentatorul este doar o marioneta a intereselor la fel cum, extrapoland, este si rolul mass-mediei in intreagul shou al politicii si realitatii istorice a unei tarii.
In delirul hohtelor de ras pe care ni-i provoaca dialogul celor trei protagonisti...simtim cum ne cuprinde incet incet unda tristetii si a resemnarii in fata realitatii crude, in fata starii de fapt. Revolutia, inger salvator al societatii sub comunism a atins doar in treacat, foarte usor cu aripile ...in zbor... acest oras uitat de lume, si putin au fost "norocosii" care au simtit atingerea lui fina. Restul continua sa traiasca greu, impovarati de griji si necazuri, intr-un oras gri si monoton in care lumina felinarelor raspandeste treptat de la centru spre periferie o lumina prea oarba ca se se faca vazuta! Din pacate aceasta este tristetea multor orase din Romania de care suntem sau nu suntem constienti cu totii!!!

Cum mi-am petrecut 106 minute faine...

Un alt film despre revolutie... asta a fost fix si reactia mea cand am citit despre subiectul filmului "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii"...Cred ca o sa zic pas !!!
Ma bucur ca n-am facut-o (mersi Elian)...pentru ca s-au dovedit a fi printre cele mai inspirate 106 minute din viata mea. Da, este un film despre revolutie intr-adevar...nu pot sa neg ca nu are de a face cu revolutia si ca regimul comunist nu constituie de fapt motivatia...sau declansatorul intregii actiunii...insa este doar un pretext...Nici nu pot sa afirm ca este "spus" altfel decat pana acum sau cu alte cuvinte...Este, fara doar si poate, "exSPUS" altfel...intr-o lumina calda...mai umana...mai aproape de individ ca persoana particulara ci nu de revolutie ca fenomen de masa...
Nu este un film pesimist, sumbru, nu picteaza viata inainte de revolutie in gri si nu se da drumul la culoare exact dupa momentul decembrie '89...Ironic, idilic, naiv dar in acelasi timp serios, dramatic (pe alocuri) si destul de realist, Mitulesc picteaza... si cand spun picteaza...nici macar nu pun ghilimele...deoarece calitatea imaginii este ireprosabila, iar majoritatea cadrelor par studii picturale de compozitie, ca sa nu mai vorbesc de lumina si autenticitatea portretistica sau fetele pline de expresivitate ale personajelor... Asadar Mitulescu picteaza o revolutie, insa nu revolutia unui popor, ci o revolutie interioara a unei adolescente de 17 ani, Eva (sa fie oare numele o trimitere? sa fie oare Eva una din primele femei a taramului eliberat?) care abia porneste pe drumul vietii si doreste sa si-l croiasca singura, fara restrictii sau impuneri. Eva este o tanara aparent impasibila, opaca, mult prea calma, compusa si matura pentru varsta ei...impenetrabila (sau ma rog...impenetrabila pana la un punct ;)! O tanara in care mocneste insa un vulcan capabil sa erupa in cele mai surprinzatoare momente! Urmarim tulburarile acestei adolescente si drumul ei spre liberate drum punctat pe alocuri si de fratele ei mai mic care joaca un rol substantial. Referinte la scenariul filmului precum si la multitudinea de premii pe care le-a primit pana acum gasiti la gramada pe net...insa esenta filmului cred ca o reda cel mai bine insusi regizorul Catalin Mitulescu:
"Sunt aproape 17 ani de la moartea lui Ceausescu, dar înca purtam în noi amintirea si mostenirea acelei perioade. Tratând evenimentele care se petrec prin fata ochilor unei fete de 17 ani si ai fratelui sau de 7 ani, "Cum mi-am petrecut sfârsitul lumii" reflecta un amestec de tristete si bucurie, de realitate si vis pe care le asociez acelei epoci. Acest film este o tragi-comedie cu nuante de absurd si sublim. El încearca sa transmita emotia acelori vremuri si sa redea spectatorilor din întreaga lume o imagine a ceea ce poarta cu ei miile de emigranti tineri români, în încercarea lor de a-si gasi un rost departe de tara."

"Filmul vorbeste despre cei care au avut curajul sa se opuna dictaturii, fiecare în felul lui, dar si despre cei care, la fel ca parintii nostrii, din teama ca poate copiii lor ar putea pati ceva, au tacut si au îndurat."

Un debut sau mai bine zis un regal actoricesc captivant - Doroteea Petre, un Mircea Diaconu la fel de delicios ca in "Legaturi bolnavicioase"...poate chiar mai savuros prin aparitii mai scurte si prezenta doar in momente-cheie, un Timotei Duma - copil si erou in acealsi timp, magistral si haios totodata (un omulet uitat parca de echipa de casting cand au facut distributia filmului "Finding Neverland") si o Carmen Ungureanu...docila si mamoasa...ceea ce demostreaza inca o data (daca mai era cazul!) versilitatea si valoarea actritei despre care am blogat si putin mai devreme.
Ca de obicei ma distantez de toate aspectele deja apreciate pozitiv de toti criticii si iubitorii acestui film si propun propiul canon de evaluare. Dupa parerea mea...atu-ul extraordinar al acestui film este imaginea...este estetic, este idilic intr-o epoca despre care nici un film nu s-a incumetat sa fie asa...Este pur si simplu FRUMOS! Personajele, desi desprinse dintr-un basm, par totusi Harapi Albi si Ilene Cosanzene autentice...peisajele, desi fotografii demne de National Geografic pastreaza totusi realitatile periferiei bucurestene ...iar regizorul, desi un "ras-premiat" al scurt metrajelor reuseste totusi sa depaseasca cu brio o ora de pelicula si o punte absurda in conceptia romanilor demostrand ca, inarmat cu optimism, dragoste de viata si o doza de umor si copilarie, viata inainte de revolutia putea fi traiata frumos...si chiar a fost...
Si daca luam in considerare ca unul din producatorii executivi ai acestui film este Martin Scorsese si ca filmul se afla momentan pe lista de vizionare a juriului de Oscar putem oare considera calea lui Mitulescu una mai veridica spre Occident? ...Poate Romania sa inceapa sa fie vazuta si altfel in afara?!?!...Eu zic ca se poate...ca doar n-o fi sfarsitul lumii ;)

Capote - pentru CA POaTE

Poate ca esenta unei persoane sta in drama ascunsa a acesteia sau in lipsa unei drame veritabile..



Stai sa te intrebi...de ce oare si-ar dori un om...relativ normal...scriitor adulat de societate ...frecventant al unor cercuri selecte de cunostinte care il stimeaza si aprecieaza...de ce si-ar dori un astfel de om sa-si complice existenta incercand sa descifreze tainele unei minti bolnave/criminale?
Raspunsul este simplu...pentru ca POATE!!! Pentru ca undeva in adancul sufletului sau zace aceeasi complicitate diabolica, aceleasi vulnerabilitati si sechele care pot determina un om sa comita crima! Pentru ca Truman este fascinat/intrigat/mezmorizat de propria-i persoana si de orice persoana in care se poate regasi, care-i poate oglindi una sau mai multe din laturile personalitatii sale...Perry nu este un criminal oarecare ...ci un criminal a carui minte poate fi intzeleasa si "tradusa" publicului de catre Truman ...Un criminal cu care Perry a copilarit, fara sa-si mai aduca aminte, si de care a fost despartit, fara sa stie, de impactul cu lumea din jur pe care fiecare l-a simtit si trait altfel.

" It's as if Perry and I grew up in the same house. And one day he went out the back door and I went out the front. "

Executia lui Perry nu este o executie oarecare ci finalul perfect pe care il va avea romanul lui Truman "In cold blood"- "Cu sange rece"...

Si oare care din crime este mai grava:
cea comisa de Perry Smith ...sincera in monstruozitatea ei ("I thought that Mr. Clutter was a very nice gentleman. I thought so right up to the moment that I cut his throat.") ...comisa de un orfan de parinti, surori si afectiune care a trait dintotdeuna de partea gresita a legii, fara prieteni sau legaturi de suflet semnificative...un om care nu cunoashte un alt mod de exprimare sau refulare...
...sau cea comisa de Truman cu sange rece ...care reuseste sa inchege o prietenie cu acest criminal sub prextul intelegerii si absolvirii psihologice doar pentru a extrage din acesta seva de informatie si inspiratie pentru un roman genial...Genialitatea are intotdeuna un pret...
Desi iubit si recunoscut pentru calitatile sale, desi bogat prin faptul ca si-a intuit talentul pentru o forma proprie de exprimare, Truman isi asuma riscul si se vrea prietenul acestui criminal, transformandu-i disperarea in speranta... un aparent cautator de dreptate, de justificari pentru actul sau nejustificabil, un prieten de incredere, o salvare neasteptata...nebanuita!
Capote este de fapt drama unui om care isi vinde sufletul sub pretextul unui scop nobil, singura sa justificare fiind de fapt dragostea imensa pentru meseria sa. Realizand gravitatea si profunzimea implicarii sale Capote este tulburat, in sufletul sau se naste o eterna furtuna pe care spera sa o stinga o data cu executia celor 2 criminali. Spera ca moartea acestuia sa fie si absolvirea sa de vina, de remuscari, finalul unei povesti mult prea lungi si dureroase. Din pacate nu este asha...pentru ca desi "In cold blood" ajunge pe rafturile librariilor si are succesul scontat, autorul acestei carti ramane marcat pe vecie de procesul alcatuirii si conceperii acestui volum, se ineaca in bautura, in regrete si in tenebrele ascunse si intunecate ale constiintei sale. Este ultimul act de creatie/conceptie literara pe care reuseste sa-l duca la bun sfarsit. Este actul si sacrificiul suprem, dupa care creatorul este epuizat...Moare...nefiind in stare sa mai duca la bun safrasit nici un roman...Iar in afara scrisului Capote ramane doar carcasa goala a unui om lipsit de valoare...

Capote este un film static, creat prin suspans, o poveste frumos construita, densa, concentrata, dar in primul rand este un film al jocului actoricesc. Despre Philip Seymour Hoffman nu prea mai ramane nik de zis...a meritat intr-adevar Oscarul si toate criticile favorabile...care s-au scris despre el
...Insa spre marea mea uimire nu am vazut mare lucru scris (in afara de Re-publik...bravo baietzi!!!) despre Clifton Collins Jr. interpretul lui Perry Smith!!! Demult nu am mai vazut un criminal portetizat cu atata umanitate. Clifton a reusit un rol frumos, bogat, cutremurator si tulburator ca sa nu mai vorbesc de convingator! Modest, retinut dar cu mici scapari de nebunie si violenta in priviri doar, acesta reuseste sa starneasca compasiunea asemenea unui monstru pe care ai vrea sa-l iubesti...daca n-ai stii ca e un monstru. Pentru ca ...in final..el ramane un monstru...si este eliminat prin urmare! Exceptional actor!!!Desi nu retin presatia sa din alte filme, rolul din Capote e de ajuns sa-l situeze la loc de cinste alaturi de Kevin Spacey in ierarhia mea de cameleoni genialo-diabolici!


Inchei cu aceasta fraza care, desi poate nu-i apartine in totalitate este cat de poate de adevarata si memorabila:

"There are more tears shed over answered prayers, then over unanswered prayers"

am trait sa-l vad si p'asta...

...un remake francez dupa un film american!!! Mon Dieu!



De battre mon coeur s'est arrete (Si inima mi se opri in loc...in traducere pur autentica) este unul din putinele filme care ruleaza momentan pe ecrane, pe care nu m-am putut abtine sa nu-l vad si a doua oara! Film violent si incarcat de emotie dar si de cotidian, surprins din unghiuri regizorale sclipitoare, lumini si umbre, crima si arta, un film care aduna in el multiple contraste si le expune ca realitati ale vietii, ca modalitati de exprimare ale firescului. Un film frantuzesc pe cat de autentic, pe atat de inspirat dupa varianta originala a lui James Toback - Fingers in care, din cate am citit cel putin, Harvey Keitel are un rol remarcabil!
N-am sa comentez filmul american, deoarece nu l-am vazut. N-am sa cometez nici faptul ca ne aflam dupa sute de comedii si drame reluate de americani, remixate, refardate si cosmetizate in stil occidental si promovate ca si cum nicaieri in lume nu ar exista un scenariu mai original ca al lor...Mai ales in Franta unde cineva cu bani mai putini a avut aceeasi idee..si culmea... cu mult inaintea lor!!! Dupa ce nici unul dintre aceste filme originale nu reuseste sa ridice box-office-ul pretentiosilor spectatori de la Multiplex, Movieplex sau tot felul de alte plexuri contemporane si este depozitat frumos printre sutele de pelicule prafuite ale unei cinemateci obscure, in timp ce "amicul" sau american iese la rampa cu aplomb si fonduri de promovare, si este primit ca un adevarat "star" de cinema! Dupa toata aceasta lipsa de antentie de care se "bucura" autenticul...Iata ca se poate si invers!!!
Fingers, desi film bun, zace prafuit intr-o cinemateca obscura si "De battre..." se bucura de 8 Premii Cesar 2006, inclusiv pentru Cel mai bun film si Cel mai bun regizor , Ursul de Argint Berlin- 2006 ,Cel mai bun film strain- BAFTA 2006 . Nu ca toata aceasta colectie de premii ar putea convinge pe un spectator multiplexat sa mearga sa vada filmul, dar ma bucura pe mine ca spectator ocazional de filme franceze si simt nevoia sa fac acest lucru cunoscut!

Filmul surprinde cu naturalete viata unui tanar care face din violenta meserie, din adulter o placere nevinovata si din dragostea pentru tatal sau, o pasiune! Conflictul intervine insa atunci cand pasiunea pentru tatal sau este pusa in umbra de o mai veche pasiune, renascuta ...pentru
pian! Tanarul ia lectii, pregatindu-se intens pentru o auditie, neglijand aproape complet celelalte aspecte ale vietii sale. Aspecte care, viciate fiind, iau o intorsatura tragica pe care el nu mai e capabil sa o previna. Intre clapele albe si negre ale pianului, regizorul si interpretarea remarcabila a lui Romain Duris, lasa sa se intrevada nuante intense de gri, impletind cu talent aspecte impresionante ale vietii - moartea, violenta, sexul, pasiunea cu partiturile antrenante ale unor piese de muzica clasica, pop sau chiar electro. Un film despre pasiunea pentru muzica nu poate sa aiba decat o coloana sonora extraordinara (tot incerc sa-mi dau seama de melodia reluata si pe genericul final!!!).
Inima nu ti se va opri in loc la acest film, insa iti va bate mai puternic!
Pentru ca este un film despre viata, despre toate acele lucruri care iti fac inima sa bata astfel. Un prieten mai vechi ( "un multiplexat" de altfel) spunea odata:" E ciudat, dar clipele in care simt cu adevarat ca traiesc, sunt cele in care mi se taie rasuflarea!"....cam la asta s-ar putea rezuma si explicatia numelui acestui film! Restul de explicatii va invit sa le descoperiti si singuri...